Schiul alpin este un sport de iarnă care constă în coborârea unor pante pe zăpadă, prin anumite puncte de trecere obligatorii, numite „porți”, cu schiuri cu legături cu călcâi fix.
      Schiatul a evoluat de la schiul fond, datorită dezvoltării infrastructurii echipamentelor de transport a oamenilor (teleferice) în stațiunile de munte prin acestea schiorii erau duși până în vârful celor mai înalte pante, astfel încât bucuria coborârii pantelor lungi care altădată erau prea greu de urcat se putea face de mai multe ori. Acest sport este popular oriunde ninge sau există zăpadă combinată cu pante ale munților și infrastructură. Astfel pârtii de schii se găsesc în Europa, America de Nord, Japonia, dar nu numai acolo.
      Principala preocupare tehnică a schiorilor este cum să își mențină schiurile paralele, direcția de mers și viteza. Pentru un începător să întoarcă sau să oprească schiurile se folosește procedeul numit tehnic „plugul”, dar schiorii mai avansați folosesc alte metode mai avansate, rapide și mai elegante cum ar fi „cristianele”. Pentru a face o cristiană, schiorul trebuie să își rotească genunchii dar în același timp să își mențină corpul într-o poziție în care fața sa fie înainte catre vale, astfel încât numai genunchii și picioarele să se rotească. Această metodă este mult mai rapidă și se folosește la concursurile de coborâre.
      Ca schior câștigi încredere atunci când schiezi pe o pârtie mai abruptă, mai lungă și mai rapidă. În Europa dificultatea pârtiilor se dă de culori, de la albastre, cele mai ușoare, urmate de roșii și negre, acestea din urmă fiind cele mai dificile. Totuși nu există o regulă peste tot astfel încât fiecare stațiune poate să își determine singură modul de marcare a dificultății pârtiilor.

Pistă de schi: